Cazare pe-un colț de plai, lângă o gură de istorie.

Înrudirea omului cu păsările este ușor de dibuit abia după ce am dezbrăcat omul de cuvintele mărețe și rutină. Imaginea ființei raționale se dezintegrează până la diformitate, rămânând la vedere, în toată goliciunea ei, natura beduină și liberă a umanității. Setea de libertate, de a cunoaște, de a vedea, de a simți și de a lua pulsul a tot ceea ce îl înconjoară. Omul, în intimitatea sa este o pasăre călătoare.

Prima persoană pe care am văzut-o ieșind de sub straturile scorojite și stafidite ale rutinizării, a fost și primul împătimit de călătorii cu care am luat contact în viața mea, mama. O dată la câteva luni ne urcam în avion, autocar sau tren și ne lăsam prinse în mrejele libertății unui tărâm necunoscut. Prin ochii mei de copil, primele călătorii s-au rezumat la peisaje fantasmagorice, lanuri de floarea soarelui, stânci înalte, Meteore grecești și mirajul sacrului, mult mai impozant la acea vârstă, din Israel. Dar, în final, totul se limita la imagistică.

Mai târziu am ajuns în Egipt, prima noapte am fost cazată undeva aproape de piramidele Giza, pe cât de minunat pare, pe atât de plin de mumii și povești horror îmi era capul. Însă, abia mult mai târziu am înțeles că nu am adunat doar imagini interesante, ci bucăți de cultură și istorie în amintirile mele. Am asimilat tot ce spuneau ghizii asemenea unui burete. Acest lucru și-a pus amprenta asupra vizunii mele despre însemnătate, societate, dar mai ales despre ideea de a călători.

Azi, nu mă mai plimb să văd. Azi, mă plimb să simt pulsul orașului nou, societății locale ce mi se deschide la picioare și istoria locului. Istorie care ne afectează pe noi fundamental ca societate și pe care ne-am format noi, generația de azi și pe care se va forma cea de mâine.  Bineînțeles, dacă toate aceste lucruri sunt acompaniate de un peisaj formidabil, experiența este cu atât mai memorabilă.

Însă un alt lucru pe care l-am realizat la maturitate a fost că nu am nevoie de avion pentru a explora lumea. Sunt lucruri pe care nu le știu încă despre locurile apropiate de mine, din țara mea. De aceea, de la o vreme toate drumurile au dus către Muntele Tampa, Brasov.

Un loc acoperit de mituri și încărcat cu istorie până în adâncul măruntaielor sale. O bucată de istorie, o rezervație naturală și un loc care păstrează vie amintirea unității civice dintre brașoveni.

Muntele Tâmpa este singurul munte intravilan din România. Orașul Brașov se întinde de jur împrejurul lui. Însă muntele Tâmpa a fost un loc important pentru oameni cu mult înaintea apariției Brașovului. Cele mai vechi urme de așezământ uman de pe munte, ne vorbesc despre vremea dacilor și despre religii păgâne, prin intermediul unei fântâni cu oase, descoperită pe munte. Încă din acea perioadă, acest munte a fost o parte importantă din viața oamenilor, nu ar trebui deci să ne surprindă miturile cu balauri care învăluie muntele.

Se spune că într-una dintre peșterile muntelui trăia un balaur, cam mâncău și cu probleme de management al furiei. Una peste alta, într-o zi a omorât copii conducătorului de la acea vremea și acest lucru s-a soldat cu începutul vânătorii de balauri. Cu toate acestea, nu cavaleri în armuri strălucitoare i-au venit de hac, ci un biet măcelar inteligent (un fel de Ilie Moromete medieval). Acesta a umplut o piatră de var cu carne și piele și i l-a servit, impropriu spus, balaurului. După ce reptila înaripată a înfulecat, i s-a făcut sete Iar apa i-a adus moartea. Potolindu-și setea a făcut piatra de var să explodeze înlăuntrul său, astfel împroașcându-i măruntaiele în toate direcțiile.

Azi, se spune că muntele seamănă cu un balaur adormit (definitiv și irevocabil).

Dar desigur, miturile nu sunt doar despre creaturi fioroase ci și despre îndrăgostiți și vremuri peste care s-au așternut multe apusuri și răsărituri de soare. Și cum ar putea fi altfel?  Avem Cetatea Brașovia a cărui construcție a început în secolul XII și s-a terminat în secolul XIII. O cetate care a servit atât brașovenii cât și inamicii otomani. O cetate care a fost distrusă de însăși brașoveni doar pentru a fi reconstruită mai târziu și reconsolidată în perioada iezuită.

Avem la poalele Tâmpei Turnul Cuțitarilor și Turnul Cizmarilor (sec. XV), două turnuri de veghe care se înălțau către creasta muntelui, a căror dovadă rămasă sunt un zid din Turnul Cizmarilor și o stampă semnată, cu arhitectura cetății în care apar acestea. Avem Crucifixul de pe Tâmpa (secolul al XVII-lea) a cărui mărturie o avem pe harta întocmită de Giovanni Morando Visconti în 1699 și scrierile lui Thomas Tatier. Apoi istoria începe să înainteze lăsând mărturie clădiri, construcții și monumente: Capela Sf. Leonard (secolul al XVIII-lea), Monumentul rusesc din 1849, Statuia lui Arpad (1896), Restaurantul din Grota Bethlen (1890), Casa de Tir (Schützenhaus) (1865), Apeductul orașului (1892), Cabana-restaurant Casa Pădurarului (secolul al XX-lea), Tunelurile de comunicații și adăpostire a populației (sec. XX), Releul de televiziune și Restaurantul «Panoramic» (anii '70). Nu vreau să vorbesc despre toate, acestea trebuie văzute pentru a le înțelege pe deplin.

Însă la început vă povesteam despre spiritul civic dovedit de brașoveni. Muntele Tâmpa a fost lovit de incendii și calamități care au lăsat doar stânca, pădurea și speciile de fluturi (35% din speciile de fluturii din România), dar și flora (Tâmpa este locul unde înfloresc două plante existente doar în România: crucea voinicului şi obsiga bârsană) în pragul dispariției.

După incendiile de la sfârșitul secolului XX muntele a fost aproape despădurit complet. Ceea ce vedem noi azi este munca brașovenilor din acea vreme. Au urcat cu pământ în coșuri de nuiele și, practic, au reîmpădurit muntele. O altă tragedie a apărut în perioada comunistă, a lui Stalin când numele dictatorului a fost, practic, bătut în copacii muntelui. Pădurea și-a revenit singură de această dată, dar se spune că în unele ierni încă se poate vedea numele lui Stalin înscris în munte.

Și tocmai pentru că prețuiesc istoria aceasta lungă și plină de evenimente, niciodată nu pot sta de ajuns acolo. Tâmpa este o bucată de istorie vie. Și tocmai pentru că vreau să fiu aproape de aceasta,de câte ori drumurile mă poartă către Tâmpa, mă cazez la Hotel Belfort. Este punctul de odihnă și îmbinare dintre agitația citadină și liniștea muntelui atât de prezent, viu și important în viața oamenilor. E locul în care pot să am parte de tot Brașovul, în splendoarea sa istorică.